Chiar daca nu te cunosc

Am vazut-o prima oara
Si un lucru am observat
Dintre toti cei de acolo
Ea s-a evidentiat

Parul blond, buze roscate
Si un fel de magnetism
Ce te-atrage mai aproape
Pana uiti sa mai respiri

Zambetu-i aprinde cerul
Ochii ei sunt frati cu luna
Cu un gest subjuga marea
Si in ea gasesti furtuna

Dincolo de aparente
Si de felul ei de-a fi
Sufletu-i e-o supernova
Ce-l hraneste din trairi

Este genul de persoana
Cand intra intr-o-ncapere
O ineaca in lumina
E un zgomot in tacere

E-n zadar sa tot incerci
Sa-i cuantifici farmecul
Daca vrei sa o descoperi
Poti sa-i asculti cantecul

Este de-o intensitate
Ce te-arunca in visare
Stiu ca ea iubeste viata
Si-are lumea la picioare

Si mai stiu c-ar merita
Sa gaseasca fericirea
Pentru ca un suflet cald
Merita si nemurirea

Ema, Adda, Georgiana
Daca dupa ce-ai citit
Ti-am furat un zambet mic
Pot sa spun ca-s fericit.

Citeste in continuare

Vechi Inceputuri (Cristina's song)

Pe pasunea inghetata
Ce-mi acopera fiinta
Au calcat multi in nestire,
Mi-au strivit sub talpi dorinta

Dar tu te-ai oprit o clipa
Mi-ai transmis caldura ta
Gheata s-a topit indata
Si mi-a inflorit speranta

Cand alerg cu ochii-nchisi
Si-s la granita durerii
Esti acolo sa ma tragi
Imi soptesti sa nu ma sperii

Ma uimesti pe zi ce trece
Iti admir integritatea
Esti un dus cu apa rece
Ce-mi ofera claritate


Ca un orb eu te-am privit
Ca un surd te-am ascultat
Ca un mut eu te-am strigat
Ca un prost am renuntat

Rasaritul intr-un cantec
Ce il cant doar pentru tine
Imi zambeste pe un munte
Ce se-nalta prin suspine


Cu picioarele desculte
Umblu prin zapada verii
Ea ma-ndeamna sa fiu omul
Ce-ti da cheia fericirii

Cand ma uit mereu la tine
Vad un suflet minunat
Si-i condamn pe cei ce poate
Nu prea l-au apreciat

Te gasesc in flori de mar
Si in roua de pe gene
In lumina argintie
Ce-mi curge usor prin vene

Iti dau aripi ca sa zbori
Iti dau cerul sa-l atingi
Si daca te-nalti prea mult
Sunt aici ca sa te prind

Citeste in continuare

Tu

Ai sarit in calea mea
Ca o furtuna de flori
Tu mi-ai aratat cum pot
Sa traiesc in culori

Tu esti singura ce poate
Sa-mi priveasca-n inima
Si sa o auzi cum bate
Trei batai si-o lacrima

Tu mi-ai aratat ca pot
Sa fiu mult mai bun de-atat
Mi-ai redat increderea
M-ai convins sa te ascult

Esti speranta ce ma tine
Cand ma las purtat de vant
Am cazut de-atatea ori
Pana sa-mi apari in gand

Tu mereu imi dai putere
Sa imi infrunt demonii
Esti un sunet in tacere
Melodia mea din vis

Tu alergi mereu prin mine
Eu plutesc in ochii tai
Te gasesc oriunde-ai fi
Si zbor peste munti si vai

Tu esti inceputul verii
Briza care ma calmeaza
Steaua cea mai luminoasa
Marea care ma salveaza

Esti cea mai frumoasa lupta
Ce-am purtat-o cu iubirea
Si cand o sa te castig
Iti arat ce-i fericirea

Citeste in continuare

Scrisoare

            Prima amintire o am de la patru ani. Eram cu părinții la mare, pe vremea când erau împreună. Țin minte că stăteam în picioare pe prosop, îmbrăcat în costumul lui Adam și mă uitam la ai mei cum râdeau și erau fericiți. Cerul era secat de nori, iar marea inundată de oameni. Doar un pescăruș stingher zbura în cercuri deasupra mea, find și el conștient de nemărginirea cerului și singurătatea sa. Când am privit orizontul pentru prima dată nu înțelegeam de ce marea se termină la atingerea albastrului parcă oglindit al ei. A fost momentul când am realizat pentru prima dată că exist, iar cei doi oameni de lângă mine erau acolo ca să-mi ofere tot ce puteau ei mai bun. A fost printre puținele amintiri frumoase cu părinții mei.
            Nu am înțeles niciodată unde s-a rupt legătura dintre ei. Aveam doar șase ani când am simțit ce înseamă ura. Nu știam ce nume să-i dau pe atunci, dar când am văzut-o manifestându-se între ei doi m-a speriat mai mult decât monstrul de sub pat. Era un altfel de monstru, unul care crește foarte mult atunci când îl hrănești până în momentul în care te devorează intru totul.
            Cel puțin nu au durat foarte mult certurile. Trei luni mai târziu mama mi-a împachetat hainele și am plecat să locuim cu bunica mea. După ceva timp au divorțat. Nu-l vedeam prea des pe tata, doar cu ocazia sărbătorilor când nu uita niciodată să vină cu un cadou. Nu pot să spun că l-am cunoscut prea bine, eram doar fericit că primeam dulciuri și jucării. Mama nu vorbea prea mult despre el. Când aveam 8 ani a fost diagnosticat cu cancer la plămâni. A murit șase luni mai târziu.
            La înmormântare mama a plâns foarte mult. Eu nu am știut ce să fac. Nu simțeam nevoia să vărs vreo lacrimă. Eram doar trist că nu voi mai primi cadouri de la el. Era mai mult un străin pentru mine. Nu voi ști niciodată dacă a fost un om bun sau rău, dacă m-ai iubit sau nu, dar au trecut atât de mulți ani încât nu e decât o vedere veche și prăfuită, aruncată în spatele raftului cu amintiri.
            Acum doar stau și mă gândesc dacă din cauza deciziilor lor am ajuns omul care sunt acum. Dacă nu s-ar fi despărțit și ar fi fost și acum împreună poate aș fi evoluat altfel. Sau dacă ar fi fost împreună atunci când el a murit, iar eu aș fi avut timpul necesar să-l cunosc și să-l iubesc, poate viața mea ar fi mult mai diferită.
            E inutil să-mi imaginez alte drumuri decât cel pe care sunt acum, sau să-mi aduc aminte momentele când aș fi putut urma altă cale, dar din păcate gândurile îmi sunt singurele prietene zilele astea. Nu spun că nu am prieteni, dar aparent eu sunt singurul care mă înțelege. Am purtat mult prea multe măști de-a lungul timpului și am cam obosit. Sentimentul pe care îl am atunci când îmi dau una din măști jos e același ca atunci când te descalți de niște șosete care te strâng pe care le-ai purtat toată ziua. Sau ca atunci când îți dai sutienul jos. Nu obișnuiesc să port sutien, dar am auzit niște fete când discutau odată despre asta.
            Se pare că atunci când sunt singur și călătoresc prin infinitul imaginației mele cu versurile lui Chris Martin mergând alături de mine, e singurul moment când mă simt cu adevărat liber, departe de constrângerile socializării, departe de oameni care mă judecă și încearcă să mă înțeleagă, departe de urâțenie și ură. Aș putea spune că-s melancolic, dar nu-mi place să-mi lipesc etichete de frunte. Sunt ceea ce sunt, doar o mică pietricică aruncată-n ocean, care face valuri aproape invizibile, atenuate imediat de curentul care îl mătură nemilos.
            Cineva mi-a spus odată că dacă petreci prea mult timp în capul tău o să ajungi să nu te mai suporți. Tind să cred că avea dreptate. Am ajuns într-un punct în care regret orice decizie aș lua și trăiesc plin de regrete. Cred că cel mai mare defect al meu e că gândesc prea mult. De multe ori aș vrea să fiu un pic prost, să nu-mi mai pese de ce spune lumea, să fiu ignorant și egoist. Cred că în felul ăsta aș avea o șansă mai bună la viață.
            Am un prieten, Mihai, e cam printre singurii cu care țin legătura. Nu e cea mai inteligentă persoană de pe planetă, dar măcar e fericit. De multe ori îl invidiez. Pentru el totul e simplu, toate se rezolvă de la sine și ce nu poate rezolva ignoră. Totodată îl și compătimesc, deși nu are nici un fel de grijă pe cap, nu va descoperi niciodată ce înseamnă să trăiești cu adevărat. Nu va ști să profite de ocazii atunci când apar și va ignora absolut orice lucru pe care nu îl înțelege.
            De fiecare dată când îl văd mă binedispune într-un fel sau altul. De multe ori mă amuz de mintea lui simplă și de naivitatea cu care percepe lucrurile. E genul ăla de om care atunci când vede un mesaj cu „Felicitări, ești al nu-știu-câtelea vizitator al site-ului și ai câștigat un premiu” nu irosește nici o clipă și apasă butonul magic. Apoi mă sună și îmi spune că a câștigat un virus frumușel care i-a fript calculatorul. De asemenea susține cauza pozelor făcătoare de minuni de pe Facebook, care dacă le împarți cu restul lumii cu siguranță te vor ajuta să ai noroc în viață. Dacă ai încerca să-i explici că așa ceva nu e posibil ar fi ca și cum i-ai spune unui câine să nu-și mai lingă ouăle, nu înțelege cu ce greșește atâta timp cât el se simte bine.
            De multe ori merg pe stradă cu căștile în urechi și gluga pe cap, trecând pe lângă masa de oameni care nu mă observă și nu realizează că eu îi observ și mă întreb ce gândește fiecare în momentul ăla. Sunt fascinat de cât de aleatorii sunt gândurile. Oare sunt singurul care mă pierd în mintea mea, sau mai sunt și alți oameni la fel de nefericiți ca mine? Sunt curios ce s-ar întâmpla dacă mi-aș opri gândurile, poate atunci aș reuși să văd și eu lucrurile frumoase din jurul meu. Probabil aș avea și mai mult succes la fete.
            Nu am priceput niciodată cum doi oameni care nu se cunosc și aparent nu au nimic în comun reușesc să găsească subiecte de conversație. De fiecare dată când am vrut să mă bag în seamă cu o fată am reușit într-un fel sau altul să o dau în bară. Ori îmi stresam prea mult creierul să găsesc ceva de spus și reușeam decât să creez momente incomode de tăcere, ori scoteam pe gură ceva mult prea ciudat pentru o persoană care nu te cunoaște.
            E amuzant că prietenii mei mă consideră o persoană foarte inteligentă, cu replică la orice, cu răspunsuri la toate. Nu că n-aș fi, dar e doar o față a mea pe care le-o arăt. Am observat că atunci când cineva nu înțelege ce zici te consideră deștept și îmi place să profit de asta. De multe ori nici eu nu realizez ce prostii spun, dar atâta timp cât își ating scopul nu mă deranjează. Nici unul din ei nu are habar de ce gândesc eu cu adevărat, că îi judec pe fiecare în parte și le găsesc noi defecte în fiecare zi. Probabil dacă aș spune cu voce tare tot ce-mi trece prin cap aș primi în schimb priviri ciudate și pumni în față.
            În ciuda aparentei dizabilități în a vorbi cu fetele, am avut câteva prietene, unele chiar serioase, dar nu pot să spun că am iubit vreodată. Mereu analizez prea mult ce se întâmplă și de fiecare dată ajung la concluzia că iubirea nu există. E doar o invenție a oamenilor cu care încearcă să explice reacțiile chimice din corpul lor atunci când sunt cu o persoană de care sunt atrași. Toate relațiile mele s-au terminat datorită unuia din următoarele două motive:  începeam eu să-mi pierd interesul sau pe măsură ce mă cunoștea mai bine realiza că nu prea am toate rotițele unse.
            N-am găsit în sex nimic mai mult decât o descărcare de hormoni. Nu am făcut dragoste niciodată, doar sex. Aparent sunt bun la asta, deși nu o fac intenționat. Rareori mă gândesc la fata de sub mine, de multe ori uit și că există atunci când mă afund în întunericul plin de monștri al conștientului meu.
            Nu pot să spun că am găsit până acum ceva care să mă facă cu adevărat fericit. Probabil nu aș recunoaște fericirea nici dacă m-ar lovi în cap. Sunt conștient că eu sunt de vină, sunt mult prea cinic și morocănos, dar când văd câtă prostie e în lume parcă-mi vine să părăsesc planeta. Dar au și proștii rolul lor în societate, fără ei nu ar mai avea cine să-mi adune gunoiul sau să-mi vândă semințe la meci. O lume utopică plină de inteligenți nu ar putea să funcționeze atâta timp cât toată lumea va fi prea ocupată să-și miroasă bășinile.
            Ai putea spune că cei mai apropiați ție sunt în stare să observe când ceva e în neregulă cu tine, dar în cazul meu nu s-a întâmplat asta. Poate fi din cauza faptului că mama e prea oarbă sau eu mă maschez prea bine, dar dacă ar fi descoperit din timp că ceva e în neregulă cu mine, nu aș mai fi ajuns în situația asta. Prezența mea în casă trece de multe ori neobservată, sunt doar un chiriaș care stă pe datorie și mănâncă pe gratis, cu care vorbești de multe ori din pură curtoazie, ca să faci conversație.
            Sunt sigur că mulți ar tânji după libertatea de care am parte, să n-ai părinți care te întreabă toată ziua unde te duci și cu cine, sau să te bată la cap să-ți faci lecțiile, dar nici în lumea indiferenței nu-s toate bune și frumoase. Nu spun că tânjesc după atenție sau afecțiune, dar probabil lucrurile ar fi stat altfel dacă și-ar fi dat mai mult interesul în a mă crește. Un adolescent pe care nu-l așezi pe calea ce bună poate foarte repede deveni o bombă cu ceas.
            Și cam asta sunt eu, o bombă al cărui cronometru se apropie de zero cu fiecare cuvânt pe care îl scriu. Plănuiam de mult timp să fac asta, dar abia acum mi-am făcut curaj. Așa că nu pot fi considerat laș pentru ceea ce vreau să fac. A trecut prea mult timp în care am căutat un sens ca să-l dau vieții mele, dar în zadar. Nu reușesc să mă aduc pe o linie de plutire, cu cât aș încerca mai mult, cu atât mai adânc mă scufund.
            După multe căutări, am găsit într-un final modul în care mă voi sinucide. Dar mai e până acolo, trebuie să termin întâi scrisoarea de adio.

Citeste in continuare

Femeile

Nu sunt un mare cunoscator al mentalitatii feminine si nici nu pot sa spun ca am avut atat de mutle relatii incat sa pretind ca le cunosc, imi dau si eu cu parerea ca orice alt om pe blogul lui personal pe care nu il citeste nimeni. Asadar subiectul de azi este cel din titlu. Vreau sa precizez din start ca ceea ce o sa scriu mai jos nu se aplica in mod universal, ar fi fost culmea, insa sunt anumite tipologii in care se pot incadra un numar mare de specimene feminine. Daca te regasesti in vreuna din ele, nu o lua ca pe o ofensa, stiu ca mai mult de atat nu poti.

In primul rand ce vor femeile? Bani? Masini? Siguranta financiara? Ok, sa zicem ca am bani si masini si pot sa o tin in puf, ea ce imi ofera in schimb? Un corp frumos pe care pot sa-l tin de mana pe strada si sa ma mandresc cu el? O partenera inteligenta cu care pot sa port o conversatie coerenta? Pai e de ajuns? Eu zic ca nu. Cam asta ar fi primul tip de femei, cele care cauta avantaje doar pentru ele intr-o relatie si care se asteapta sa le primeasca doar pentru ca arata bine. Frumusetea, insa, nu e vesnica, iar de inteligenta nu se pune problema, atata timp cat capul te duce doar la bani.

Pe de cealalta parte sunt femeile care neglijeaza aspectul financiar si cauta pe cineva care arata bine, care e amuzant, romantic, atent, sincer, etc. Inca nu am intalnit barbatul cu atatea calitati si nici un defect. Si revenim la intrebarea de mai sus, ele ce au de oferit. Daca tot vor barbatul perfect, atunci ele trebuie sa fie perfectiunea in persoana, care din nou, nu exista. Pai si ce faceti in cazul asta? Asteptati sa pice Fat Frumos din cer sau incercati sa va scoateti din cap conceptiile astea de cacat si sa gasiti pe cineva care in primul rand va accepta asa cum sunteti, vorba aia, nu sunteti niciuna Maica Tereza.

 In orice caz, nu ai cum sa spui ca ai gasit pe cineva perfect pentru tine pe care abia l-ai cunoscut. Dureaza destul de mult sa treceti peste "honeymoon phase" a relatiei unde totul e lapte si miere si nu mai puteti de dragul lui. Abia atunci cand intervine rutina va dati seama cine este cu adevarat persoana de langa voi si de cele mai mutle ori nu va va conveni. Cum nici noua nu ne convine cand incepeti sa deveniti geloase, posesive, absurde si cautati cearta in orice rahat. Ce ramane de facut? Nu putem sa suflam in iaurt, daca tot speram la ceva bun trebuie sa incercam si sa esuam pana cand ne iese. Nu exista esecuri, doar incercari care ne duc tot mai aproape de succes.

Dar deviez de la subiect. Pana la urma ce sunt femeile astea? Pentru unii doar o gaura (sau 3) unde sa-si parcheze barbatia, cum si pentru unele, noi suntem doar o bucata de carne care sustine penisul. Este extrem de greu sa faci o fata fericita, chiar daca incerci din toate puterile. Trebuie in primul rand sa nu te mai gandesti la tine, pentru ca de multe ori fericirea e o strada cu sens unic. In al doilea rand trebuie sa iti dai seama daca merita sa te sacrifici ca sa faci o persoana fericita. Insa de multe ori ignori faptul asta si te arunci cu capul in fata. Nu de putine ori mi s-a intamplat sa nutresc un sentiment de protectie si ocrotire pentru o anumita persoana si sa imi dedic tot timpul si energia pentru a-i indeplini toate dorintele. Dar aproape de fiecare data realizam ca mai mult imi bateam capul degeaba. Atunci cand esti singur mult timp incepi sa te agati de orice iti iese in cale si ignori semnele care spun ca nu e tocmai ok ce faci.

Intotdeauna m-am intrebat cum privesc femeile sexul. Daca noi ca barbati ne-am baga-o in orice misca fara sa ne gandim de doua ori, ele au niste principii bine batute in cuie. E absurd ca noi trebuie sa alergam dupa ele ca Tom dupa Jerry pentru un lucru de care si ele se bucura la fel, poate chiar mai mult decat noi. Da, e adevarat ca o femeie care se culca cu oricine e curva, iar un barbat care face acelasi lucru e macho. Dar daca nu luam in considerare conceptiile astea sociale imbecile, ce ramane? Oare sexul cu o femeie sa fie numai lapte si miere? Mi s-a intamplat sa stau dupa fundul uneia si cand a venit timpul sa o facem m-am simtit de parca futeam o papusa gonflabila. Deci pana la urma de ce trebuie sa trecem atatea teste ca sa intram in chilotii unei fete?

Nu fac sex cu tine ca nu te cunosc, nu fac sex cu tine ca te cunosc de prea mult timp, nu fac sex cu tine ca nu vreau sa se auda despre asta, nu fac sex cu tine pentru ca nu imi placi, nu fac sex cu tine ca am prieten...ok ultima sa zicem ca are sens. Nu fac sex cu tine ca nu esti serios, nu fac sex cu tine pentru ca vreau o relatie serioasa, nu fac sex cu tine pentru ca sunt pe ciclu, nu fac sex cu tine pentru ca nu ai prezervativ, nu fac sex cu tine pentru ca nu ma lasa tata, nu fac sex cu tine pentru ca esti din acelasi cerc de prieteni, nu fac sex cu tine pentru ca nu sunt curva sa ma fut cu orcine, nu fac sex cu tine pentru ca ma pastrez pentru casatorie, nu fac sex cu tine pentru ca sunt oameni in camera, nu fac sex cu tine pentru ca nu avem unde, nu fac sex cu tine pentru ca sunt lesbiana, nu fac sex cu tine pentru ca mirosi urat, nu fac sex cu tine pentru ca nu ai bani, nu fac sex cu tine pentru ca sunt virgina, nu fac sex cu tine pentru ca ai prietena si lista poate continua. Unele motive sunt cu adevarat absurde, unele, recunosc, sunt credibile, iar altele nu le inteleg.

Da ok, nu totul este despre sex (chiar daca Sarah Jessica Parker pretinde altceva), dar daca te intelegi bine cu o persoana de ce sa nu faci si pasul asta? Nu exista prietenie intre persoane de sex opus, exista doar un baiat care spera ca la un moment dat sa puna mana pe o tata, sau poate e ea prea urata. Cel putin nu prietenie adevarata. Recunosc, am multe prietene fete, poate chiar mai multe decat baieti si nu mi-e rusine sa spun ca nu odata mi le-am imaginat goale. Asta e creierul masculin, de multe ori se scurge in jos catre organele genitale, nu poti sa te abtii. Asa cum stiu ca si multe fete au fantezii despre baieti, dar nu vor recunoaste niciodata. Vrem nu vrem, suntem sclavii sexului. Oriunde privim in jurul nostru, gasim numai sex. Sexul se vinde, chiar daca e subiect tabu, oricine in adancul sau se gandeste zilnic la asta.

Asadar, ca sa nu o mai lungesc mult, ce vor femeile de la noi? Cum ar trebui sa procedam ca sa ne dea voie sa punem mana pe fructul oprit? Pai daca stiam asta nu mai scriam tampenii pe blog, eram pana la cot in ele, deci daca la inceputul lecturii sperai sa gasesti ceva folositor, pai ce sa zic, teapa. Hai, pe data viitoare, cius.

Citeste in continuare

World of Warcraft - pierdere de timp sau experienta de viata?

Cand ma gandesc la cei 6 ani de zile (cu scurte pauze) in care am jucat ca un tampit World of Warcraft, imi vin in minte o mie de motive pentru care as putea sa ii numesc niste ani pierduti. Nici nu are rost sa le insir, cine e familiarizat cu tipul asta de joc stie ce poate face un MMORPG din viata ta atunci cand esti dependent. De multe ori imi spuneam ca nu eram dependent, ca oricum nu aveam altceva mai bun de facut toata ziua. Problemele apareau, insa, atunci cand alegeam jocul in detrimentul altor activitati de natura sociala, scolara sau profesionala. Dar cand privesc in spate si analizez la rece tot ce s-a intamplat in anii astia, incep sa gasesc cu usurinta si niste aspecte pozitive. Vreau sa mentionez de la inceput ca o sa folosesc termeni specifici jocului, asadar daca nu ai avut vreo interactiune cu World of Warcraft sau orice alt joc de genul, o sa iti fie greu sa intelegi fiecare punct de vedere pe care incerc sa il exprim.

Lucrul cel mai atragator la un MMORG este, bineinteles, interactiunea cu alti jucatori. MMORPG inseamna Massive Multyplayer Online Role Playing Game, deci intr-o lume virtuala in care iti poti crea un erou, ai avantajul de a fi inconjurat de alti oameni care au aceleasi pasiuni ca tine. Pentru mine de multe ori acesta a fost factorul definitoriu pentru care am continuat sa joc  in toti acesti ani. Am cunoscut extrem de multi oameni prin intermediul jocului, oameni alaturi de care imi facea placere sa joc . Oameni care alungau plictiseala cauzata de content-ul care de multe ori era repetitiv si obositor. Oameni cu care am si avut ocazia sa ma intalnesc fata in fata si cu care inca mai tin legatura, mai mult sau mai putin. Deci nu pot sa spun ca WoW mi-a distrus viata sociala, ba chiar mi-a oferit o alta modalitate de a-mi face noi prieteni.

O alta perspectiva prin care privesc experienta din joc este aceea de dezvoltare a abilitatilor intelectuale, a reflexelor si a relatiei ochi-creier. Lucrurile astea se pot aplica si altor tipuri jocuri, evident, insa in WoW lucrurile stau un pic diferit. Faptul ca nu exista optiunea de salvare a progresului intr-o anumita misiune face ca totul sa fie luat mai in serios din punct de vedere al implicarii. Nu poti sa revii la un anume punct in timp, lucrurile se intampla in timp real, orice actiune a ta iti va afecta progresul intr-un fel sau altul. Prin intermediul arenelor mi-am dezvoltat viteza de reactie, gandirea in perspectiva si capacitatea de analiza a unei anumite probleme. Eram pus in situatia in care orice miscare gresita sau orice clipa in care nu eram atent rezulta in infrangerea iminenta. Am invatat sa am rabdare, sa privesc lucrurile la rece si sa imi inving frustrarile cauzate de faptul ca de multe ori nu imi atingeam obiectivele. Evident, am invatat si ce inseamna lucrul in echipa, dar o sa discut despre asta mai in detaliu un pic mai jos. In orice caz, imi place sa cred ca am devenit un mai bun observator al situatiilor din jurul meu si am reusit sa imi insusesc numeroase lectii care se pot aplica si pentru lumea reala.

O buna parte din timpul pierdut online mi l-am petrecut ca Guild Master, ceea ce insemna ca eram liderul unei mici comunitati de jucatori care in principiu aveau aceleasi obiective. Deseori eram persoana in capul careia se spargeau toate, trebuia sa ma ocup de organizare, de recrutare, de stabilirea unui program de activitati, trebuia sa rezolv conflicte si in principal sa mentin grupul unit. Cu alte cuvinte tot stresul pica pe mine, dar nu pot sa zic ca nu imi placea. Unul din principiile fundamentale dupa care imi guvernez viata este acela ca daca vrei un lucru sa fie facut bine, trebuie sa il faci cu mana ta. Eram de multe ori satisfacut atunci cand vedeam ca lucrurile sunt bine puse la punct si merg perfect, iar eu eram cel responsabil de functionalitatea sistemului. Evident ca primeam si un impuls de ego atunci cand vedeam ca oamenii ma privesc cu o anumita masura de respect si apreciau tot ce faceam pentru guilda. In felul asta am dobandit experienta in conducere, abilitati organizatorice si am invatat sa impart responsabilitatile. Dar probabil cel mai important lucru pe care l-am invatat a fost acela de a fi un lider bun, diferenta dintre un lider si un sef fiind aceea ca seful spune „Du-te si fa” pe cand liderul spune „Haide sa facem”.

Pe parcursul perioadelor cand nu eram Guild Master, eram un simplu membru al vreunei guilde sub conducerea diversilor oameni. Aici am aflat ce inseamna umilitatea. Am invatat sa respect autoritatea, sa fac ceea ce mi se cerea, dar totodata sa vorbesc de fiecare data cand o decizie mi se parea nepotrivita. Un conducator bun nu iti va lua niciodata in nume de rau exprimarea unei pareri, atata timp cat o faci competent si pertinent. Printre altele am mai invatat ca trebuie sa iti asumi responsabilitatea pentru fiecare actiune sau greseala a ta si ca trebuie sa iti stii locul in comunitate si sa nu te pui mai presus de ceilalti colegi.

Fiind un jucator orientat mai mult pe PVE, principala mea activitate erau raidurile. Fie ca le organizam eu sau doar luam parte la ele, au fost o oportunitate excelenta de a invata ce este lucrul in echipa. Prin modul in care erau structurate, puneau in lumina faptul ca un grup este atat de puternic cat fiecare individ in parte. Daca o rotita nu functioneaza cum trebuie,  tot angrenajul se duce de rapa. Atunci cand eram in fruntea raidului rabdarea imi era pusa la incercare de nenumarate ori. Era extrem de greu sa faci 24 de oameni total diferiti sa functioneze ca un tot unitar, ca un singur element, pentru ca altfel greu razbeam in ceea ce ne propuneam. Recunosc, nu de putine ori mi-am pierdut cumpatul din cauza frustrarilor cauzate de greselile repetate ale unui jucator sau altul, insa niciodata m-am adresat celui care gresea cu lipsa de respect. Incercam sa ii explic unde a gresit, dar daca dupa prea multe incercari inca nu invata strategia, trebuia sa recurg la pedepse. Era lucrul pe care niciodata nu l-am facut cu placere, dar respectul nu se castiga numai prin a fi o persoana buna la suflet. Atunci cand nu conduceam eu raidurile pot sa spun ca eram mai relaxat, dar intotdeauna eram atent sa nu gresesc. Imi place sa cred ca eram bun la ce faceam si ca nu mi-a fost atrasa atentia de prea multe ori. Trebuia printre altele sa ma bazez pe toti oamenii de langa mine si sa imi pun increderea in ei. Ca lucru definitoriu, rabdarea era principiul pe care trebuia sa se bazeze atingerea obiectivelor. Indata ce apareau nervii si frustrarea, totul se ducea de rapa.

Nu am invatat ce inseamna cu adevarat a fi responsabil de o comunitate decat dupa ce am devenit Game Master. Sa fii persoana autoritara in fruntea a mii de oameni nu era o treaba prea usoara. Era extrem de greu sa multumesti pe toata lumea si de multe ori erai luat la rost pentru ca nu te ocupi de problema cuiva. Cel mai greu era insa sa impui respect. Trebuia sa pui in practica niste principii destul de complicate si de multe ori nu reuseam sa fac asta. De aceea probabil m-am axat mai mult pe partea tehnica decat cea administrativa. Insa si atunci cand ma ocupam de jucatori, am tinut intotdeauna sa fiu impartial, sa incerc sa ajut cat mai multi oameni puteam, sa fiu cat mai prietenos si sa nu iau in bataie de joc pe careva. Atata timp cat nu ofereai respect, nu aveai nicicum sa il primesti din partea lor. Ceea ce ei nu cred ca au inteles nici pana acum e ca o treaba voluntara ca cea de GM nu presupune sa fii sluga nimanui, trebuie sa invete, asa cum am invatat si eu in diverse situatii, sa aiba rabdare, sa isi astepte randul si sa nu fie insistenti pana la limita penibilului.

Nu stiu daca are prea multa valoare ce am scris eu mai sus, poate unii or sa rada de lucurile astea, insa eu ma cunosc pe sine, stiu de ce sunt in stare si stiu cum am reusit sa dobandesc experienta de viata prin intermediul unui mediu virtual.

Citeste in continuare