Scrisoare

            Prima amintire o am de la patru ani. Eram cu părinții la mare, pe vremea când erau împreună. Țin minte că stăteam în picioare pe prosop, îmbrăcat în costumul lui Adam și mă uitam la ai mei cum râdeau și erau fericiți. Cerul era secat de nori, iar marea inundată de oameni. Doar un pescăruș stingher zbura în cercuri deasupra mea, find și el conștient de nemărginirea cerului și singurătatea sa. Când am privit orizontul pentru prima dată nu înțelegeam de ce marea se termină la atingerea albastrului parcă oglindit al ei. A fost momentul când am realizat pentru prima dată că exist, iar cei doi oameni de lângă mine erau acolo ca să-mi ofere tot ce puteau ei mai bun. A fost printre puținele amintiri frumoase cu părinții mei.
            Nu am înțeles niciodată unde s-a rupt legătura dintre ei. Aveam doar șase ani când am simțit ce înseamă ura. Nu știam ce nume să-i dau pe atunci, dar când am văzut-o manifestându-se între ei doi m-a speriat mai mult decât monstrul de sub pat. Era un altfel de monstru, unul care crește foarte mult atunci când îl hrănești până în momentul în care te devorează intru totul.
            Cel puțin nu au durat foarte mult certurile. Trei luni mai târziu mama mi-a împachetat hainele și am plecat să locuim cu bunica mea. După ceva timp au divorțat. Nu-l vedeam prea des pe tata, doar cu ocazia sărbătorilor când nu uita niciodată să vină cu un cadou. Nu pot să spun că l-am cunoscut prea bine, eram doar fericit că primeam dulciuri și jucării. Mama nu vorbea prea mult despre el. Când aveam 8 ani a fost diagnosticat cu cancer la plămâni. A murit șase luni mai târziu.
            La înmormântare mama a plâns foarte mult. Eu nu am știut ce să fac. Nu simțeam nevoia să vărs vreo lacrimă. Eram doar trist că nu voi mai primi cadouri de la el. Era mai mult un străin pentru mine. Nu voi ști niciodată dacă a fost un om bun sau rău, dacă m-ai iubit sau nu, dar au trecut atât de mulți ani încât nu e decât o vedere veche și prăfuită, aruncată în spatele raftului cu amintiri.
            Acum doar stau și mă gândesc dacă din cauza deciziilor lor am ajuns omul care sunt acum. Dacă nu s-ar fi despărțit și ar fi fost și acum împreună poate aș fi evoluat altfel. Sau dacă ar fi fost împreună atunci când el a murit, iar eu aș fi avut timpul necesar să-l cunosc și să-l iubesc, poate viața mea ar fi mult mai diferită.
            E inutil să-mi imaginez alte drumuri decât cel pe care sunt acum, sau să-mi aduc aminte momentele când aș fi putut urma altă cale, dar din păcate gândurile îmi sunt singurele prietene zilele astea. Nu spun că nu am prieteni, dar aparent eu sunt singurul care mă înțelege. Am purtat mult prea multe măști de-a lungul timpului și am cam obosit. Sentimentul pe care îl am atunci când îmi dau una din măști jos e același ca atunci când te descalți de niște șosete care te strâng pe care le-ai purtat toată ziua. Sau ca atunci când îți dai sutienul jos. Nu obișnuiesc să port sutien, dar am auzit niște fete când discutau odată despre asta.
            Se pare că atunci când sunt singur și călătoresc prin infinitul imaginației mele cu versurile lui Chris Martin mergând alături de mine, e singurul moment când mă simt cu adevărat liber, departe de constrângerile socializării, departe de oameni care mă judecă și încearcă să mă înțeleagă, departe de urâțenie și ură. Aș putea spune că-s melancolic, dar nu-mi place să-mi lipesc etichete de frunte. Sunt ceea ce sunt, doar o mică pietricică aruncată-n ocean, care face valuri aproape invizibile, atenuate imediat de curentul care îl mătură nemilos.
            Cineva mi-a spus odată că dacă petreci prea mult timp în capul tău o să ajungi să nu te mai suporți. Tind să cred că avea dreptate. Am ajuns într-un punct în care regret orice decizie aș lua și trăiesc plin de regrete. Cred că cel mai mare defect al meu e că gândesc prea mult. De multe ori aș vrea să fiu un pic prost, să nu-mi mai pese de ce spune lumea, să fiu ignorant și egoist. Cred că în felul ăsta aș avea o șansă mai bună la viață.
            Am un prieten, Mihai, e cam printre singurii cu care țin legătura. Nu e cea mai inteligentă persoană de pe planetă, dar măcar e fericit. De multe ori îl invidiez. Pentru el totul e simplu, toate se rezolvă de la sine și ce nu poate rezolva ignoră. Totodată îl și compătimesc, deși nu are nici un fel de grijă pe cap, nu va descoperi niciodată ce înseamnă să trăiești cu adevărat. Nu va ști să profite de ocazii atunci când apar și va ignora absolut orice lucru pe care nu îl înțelege.
            De fiecare dată când îl văd mă binedispune într-un fel sau altul. De multe ori mă amuz de mintea lui simplă și de naivitatea cu care percepe lucrurile. E genul ăla de om care atunci când vede un mesaj cu „Felicitări, ești al nu-știu-câtelea vizitator al site-ului și ai câștigat un premiu” nu irosește nici o clipă și apasă butonul magic. Apoi mă sună și îmi spune că a câștigat un virus frumușel care i-a fript calculatorul. De asemenea susține cauza pozelor făcătoare de minuni de pe Facebook, care dacă le împarți cu restul lumii cu siguranță te vor ajuta să ai noroc în viață. Dacă ai încerca să-i explici că așa ceva nu e posibil ar fi ca și cum i-ai spune unui câine să nu-și mai lingă ouăle, nu înțelege cu ce greșește atâta timp cât el se simte bine.
            De multe ori merg pe stradă cu căștile în urechi și gluga pe cap, trecând pe lângă masa de oameni care nu mă observă și nu realizează că eu îi observ și mă întreb ce gândește fiecare în momentul ăla. Sunt fascinat de cât de aleatorii sunt gândurile. Oare sunt singurul care mă pierd în mintea mea, sau mai sunt și alți oameni la fel de nefericiți ca mine? Sunt curios ce s-ar întâmpla dacă mi-aș opri gândurile, poate atunci aș reuși să văd și eu lucrurile frumoase din jurul meu. Probabil aș avea și mai mult succes la fete.
            Nu am priceput niciodată cum doi oameni care nu se cunosc și aparent nu au nimic în comun reușesc să găsească subiecte de conversație. De fiecare dată când am vrut să mă bag în seamă cu o fată am reușit într-un fel sau altul să o dau în bară. Ori îmi stresam prea mult creierul să găsesc ceva de spus și reușeam decât să creez momente incomode de tăcere, ori scoteam pe gură ceva mult prea ciudat pentru o persoană care nu te cunoaște.
            E amuzant că prietenii mei mă consideră o persoană foarte inteligentă, cu replică la orice, cu răspunsuri la toate. Nu că n-aș fi, dar e doar o față a mea pe care le-o arăt. Am observat că atunci când cineva nu înțelege ce zici te consideră deștept și îmi place să profit de asta. De multe ori nici eu nu realizez ce prostii spun, dar atâta timp cât își ating scopul nu mă deranjează. Nici unul din ei nu are habar de ce gândesc eu cu adevărat, că îi judec pe fiecare în parte și le găsesc noi defecte în fiecare zi. Probabil dacă aș spune cu voce tare tot ce-mi trece prin cap aș primi în schimb priviri ciudate și pumni în față.
            În ciuda aparentei dizabilități în a vorbi cu fetele, am avut câteva prietene, unele chiar serioase, dar nu pot să spun că am iubit vreodată. Mereu analizez prea mult ce se întâmplă și de fiecare dată ajung la concluzia că iubirea nu există. E doar o invenție a oamenilor cu care încearcă să explice reacțiile chimice din corpul lor atunci când sunt cu o persoană de care sunt atrași. Toate relațiile mele s-au terminat datorită unuia din următoarele două motive:  începeam eu să-mi pierd interesul sau pe măsură ce mă cunoștea mai bine realiza că nu prea am toate rotițele unse.
            N-am găsit în sex nimic mai mult decât o descărcare de hormoni. Nu am făcut dragoste niciodată, doar sex. Aparent sunt bun la asta, deși nu o fac intenționat. Rareori mă gândesc la fata de sub mine, de multe ori uit și că există atunci când mă afund în întunericul plin de monștri al conștientului meu.
            Nu pot să spun că am găsit până acum ceva care să mă facă cu adevărat fericit. Probabil nu aș recunoaște fericirea nici dacă m-ar lovi în cap. Sunt conștient că eu sunt de vină, sunt mult prea cinic și morocănos, dar când văd câtă prostie e în lume parcă-mi vine să părăsesc planeta. Dar au și proștii rolul lor în societate, fără ei nu ar mai avea cine să-mi adune gunoiul sau să-mi vândă semințe la meci. O lume utopică plină de inteligenți nu ar putea să funcționeze atâta timp cât toată lumea va fi prea ocupată să-și miroasă bășinile.
            Ai putea spune că cei mai apropiați ție sunt în stare să observe când ceva e în neregulă cu tine, dar în cazul meu nu s-a întâmplat asta. Poate fi din cauza faptului că mama e prea oarbă sau eu mă maschez prea bine, dar dacă ar fi descoperit din timp că ceva e în neregulă cu mine, nu aș mai fi ajuns în situația asta. Prezența mea în casă trece de multe ori neobservată, sunt doar un chiriaș care stă pe datorie și mănâncă pe gratis, cu care vorbești de multe ori din pură curtoazie, ca să faci conversație.
            Sunt sigur că mulți ar tânji după libertatea de care am parte, să n-ai părinți care te întreabă toată ziua unde te duci și cu cine, sau să te bată la cap să-ți faci lecțiile, dar nici în lumea indiferenței nu-s toate bune și frumoase. Nu spun că tânjesc după atenție sau afecțiune, dar probabil lucrurile ar fi stat altfel dacă și-ar fi dat mai mult interesul în a mă crește. Un adolescent pe care nu-l așezi pe calea ce bună poate foarte repede deveni o bombă cu ceas.
            Și cam asta sunt eu, o bombă al cărui cronometru se apropie de zero cu fiecare cuvânt pe care îl scriu. Plănuiam de mult timp să fac asta, dar abia acum mi-am făcut curaj. Așa că nu pot fi considerat laș pentru ceea ce vreau să fac. A trecut prea mult timp în care am căutat un sens ca să-l dau vieții mele, dar în zadar. Nu reușesc să mă aduc pe o linie de plutire, cu cât aș încerca mai mult, cu atât mai adânc mă scufund.
            După multe căutări, am găsit într-un final modul în care mă voi sinucide. Dar mai e până acolo, trebuie să termin întâi scrisoarea de adio.